Regina Maria a fost fascinată de ”țara ciudată a Dobrogei” și vorbea uluitor de frumos despre satele ei uscate, cu drumuri prăfuite și crăpate de căldură, ce se întind de la Dunăre până la Marea Neagră. În plimbările sale prin Dobrogea, regina era încântată să vadă multitudinea de nații care trăiesc pașnic unele lângă altele: români, turci, tătari, ruși, nemți și alte minorități, ”cu fețele cel mai puțin potrivite între ele”, cum îi plăcea să spună.

Regina Maria în satele tradiționale din Dobrogea

Regina Maria a vizitat Dobrogea, probabil mai mult decât unii dintre noi. Ea povestea că a ”rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe șesuri fierbinți. Pe țărmuri de Mare am descoperit sătucele unde turcii locuiau în ”singuratică răzlețire”.

Lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri locuite de pescari ruși, al căror tip se deosebește așa de mult de al țăranului român. De la prima vedere recunoști neamul lor: uriași înalți, cu bărbi frumoase și ochi albaștri, cu cămășile roșii ce se văd cât de colo”, spunea Regina Maria a României.

De la Mangalia până în Constanța și de la Cernavodă până în Tulcea și în Delta Dunării, Regina Maria s-a plimbat neobosită, pentru a descoperi această regiune minunată, pe care o descria ca fiind ”Un amestec de bordeie de pământ și de bisericuțe încunjurate de umbră, de căsuțe albe, de câni ce latră și de cai care trezesc zvârlind din picioare nouri de praf.”

”Am fost într-un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, intrând în fiecare biserică, isprăvindu-mi înconjurul la mica moschee rustică, tapisată cu covoare vestejite. Acolo, într-o mulțime de turci de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n-am înțeles nimic”, povestea Regina Maria.

Musulmanii se bucurau când o vedeau pe Regina Maria

Numeroasele etnii care trăiau în Dobrogea au fascinat-o pe Regina Maria, care rătăcea într-o lume pe care n-a mai cunoscut-o până atunci.

”Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orășel locuit aproape numai de turci. Împărțeam bani mărunți între săraci și cei fără sprijin și mă purtam de ici-colo.

Așa le-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât m-am găsit înconjurată de un roi de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînțeleasă mie. Îmi ziceau „Sultană” și fiecare simțea nevoia de a mă pipăi. Puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte.

Mă târau cu ele printr-un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicol de mici, de ogrăjoare dosite, făcându-mă să intru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă așez pe scaunele lor.

Ca un zbor de ciori se certau și se băteau după mine, punându-mi întrebări, copleșindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din umeri și zâmbete.

Femeile acestea poartă ciudate culori de un albastru șters și mov. Chiar și negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în negru, cu o pânză albă-ca-zăpada pe capetele lor, în așa fel înfășurată încât ascunde toată fața, în afară de ochi.

Nespus de pitorești și de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin către tine, atingând ușor pereții și purtând un băț greu în mâini. Este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndărăt spre vremuri foarte îndepărtate”, scria Regina Maria.

România, țara pe care Regina Maria a iubit-o

Născută în Marea Britanie și crescută în castele mari și luxoase, Regina Maria a ajuns în România la vârsta de 17 ani, după căsătoria sa cu prințul Ferdinand. Maria, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, a fost uimită să vadă satele sărace din țara care a adoptat-o, dar i-a plăcut poporul simplu, cu inima caldă și priveliștile vii din România.

Firea de artistă a Reginei Maria a făcu-o să iubească această țară. Ea vorbea cu țăranii și cu ciobanii, cu oamenii simpli, săraci și umili și era interesată să afle care le sunt datinile și obiceiurile, bucuriile și tristețile.

”Simțeam o dorință de a-i cunoaște pentru a-i înțelege, de a fi primită fără neîncredere în mijlocul lor. Îmi era drag de spațiile largi în care locuiau, de mireasma bunului pământ în care-și înfigeau plugul. Am înțeles astfel și poezia prafului care le acoperea munca, neîncetatele lor silințe spre un ideal înfășurat în umbră, pe care nu-l înțelegeau încă deplin.

Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu-l fi iubit eu. În cursul rătăcirilor mele am ajuns în locuri așa de singure, încât păreau a fi la capătul lumii. Am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui până se cobora spre odihnă și mi-a plăcut singurătatea din jurul meu.

Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de strania melancolie a nopții ce cade, de mirosul de rouă ce se ridică din ierburi, de vălul prafului ce atârna asupra lumii. Mi-au fost dragi toate, adânc și cu adevărat dragi!”, aflăm de la Regina Maria.

Maria, regina îndrăgostită de Marea Neagră

Fiind născută pe o insulă, Marea Neagră a reprezentat pentru Regina Maria o atracție pe care nimic n-a putut-o întrece. S-a plimbat des călare pe cal, pe dunele de nisip din Mamaia și admira marea, de care era îndrăgostită.

”Călăream pe niște dune fără sfârșit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisajul ce se întindea înaintea mea. Nisipul țărmului era alb și scânteietor, valuri de căldură se ridicau din pământ arzându-mi fața, lumea întreagă părea că gâfâie. Eu singură mă mișcam pe această imensitate. Ale mele erau bolta, Marea și nisipul. Cu toată căldura înăbușitoare, calul meu sălta voios, fericit că simte nisipul moale sub copite. Aveam simțul că merg printr-un pustiu.

Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile Mării, cu puterea aburilor am străbătut-o, am înotat în apele ei. Dragă îmi e plângerea ei veșnică, vuietul undelor ei pornite împotriva țărmurilor ca să se sfarme de dânsele.

Pe vastele întinderi de nisip lângă Mamaia mă luam călare la întrecere cu vântul, silind adesea împotrivirea calului să intre adânc în apă, până ce valurile țâșneau asupra mea ca asupra unei stânci singuratice.

În zilele de mare liniște, apa era albastră ca floarea de cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într-o scânteietoare masă de diamant. Așa de lung e țărmul de la Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la capăt, se tot întindea înaintea mea ca un nesfârșit drum de argint”, scrie Regina Maria în cartea ”Țara mea”.

Constanța, orășelul colorat și înfloritor

Constanța din acele vremuri în care reginele Maria și Elisabeta îl vizitau era un orășel mic, care abia începea să se dezvolte și pe care turcii îl denumiseră Kiustenge.

”Îmi place să-mi închipui străzile pline de mișcare ale înfloritorului orășel, vălmășagul de colori și zvonul, strigătele vesele la vederea corăbiilor, pașii mulți grăbindu-se spre cheiuri. Noaptea, îmi place să mă gândesc la matrozii care cântă arii ciudate când se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.

Iubitul port mic al Constanței mi-a fost odată plăcere și mândrie, între multe necazuri amare și pierderea lui a fost una din cele mai dureroase pentru noi.

Constanța nu e mare sau excepțional de largă, alăturată cu alte porturi, dar nouă ne-a fost de însemnătate deosebită. Cu interes, cu mulțumire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei.

Îi cunoșteam corăbiile, ofițerii, marinarii, îi cunoșteam sunetul fiecărui semnal, rostul fiecărui steag și în cele mai încurcate colțuri am străbătut ca să le cercetăm. Pe vreme liniștită și în vijelie am pornit de acolo spre luciu. Marea noastră mulțumire era să vedem cum intră și pleacă vasele și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe dânsele.

Bătrâna Regină Elisabeta împărtășea iubirea noastră pentru Constanța. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de oraș, pe dig, unde petrecea în anii din urmă, multe din zilele ei în odihnită mulțumire.

Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită (Cuibul Reginei) unde și eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei, goelanzii zburau în nori albi în jurul acoperișului, soarele făcea să scapere scântei din geamuri și în zilele de furtună vântul urla, dând târcoale zidurilor.

Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna pe terasă, într-un jilț comod, cercetând cu ochii obosiți zările largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat.

Vuietul Mării îi întovărășea gândul și albele pânze plutind pe ape i se păreau atâtea iluzii care-i părăseau sufletul, una câte una… Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau intrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura ei albă ca zăpada și Constanța era mândră de iubirea pe care i-o păstra ea”, ne povestește Regina Maria.

Dobrogea, țara cu vaste întinderi și populații diferite

Plimbările Reginei Maria prin satele neștiute din Dobrogea o ajutau să vadă de fiecare dată lucruri și oameni noi.

”Atâtea căruțe își învârteau încet roțile pe țărmul acesta, mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea. Turci cu largi turbane și supuse fețe răbdătoare. Ruși bărboși cu ochii albaștri, făcând o pată din cămășile lor stacojii, români oacheși, aducându-și lucrurile de vânzare la oraș.

Se tot trudeau prin nisip căruțele cu o roată în apă, culorile vesele ale veșmântului țărănesc se răsfrângeau cât erau de lungi, în mare.

Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa de nemărginite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un rost mare și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit de frumoși în acest colț al țării, zdraveni, bine căliți și focoși.

De atâtea ori am schimbat zâmbete de firească simpatie cu acești locuitori, necunoscuți mie. Mai mult decât odată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care purtau femeile turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate, care-și descopereau o clipă fața ca să se uite la femeia liberă, necunoscută lor, care putea călări pe un cal frumos.

Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile Dobrogei au un farmec de melancolie pentru aceia care le cunosc bine. Noi toți aveam o deosebită grijă pentru firea lor neobișnuită și rătăceam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sătuce făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor țâșnind ca săgeata spre cer.

De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogei țin necontenit viu interesul călătorului, care nu știe niciodată ce chipuri poate întâlni, nici la ce neașteptate locuințe poate ajunge.

Am străbătut în sate depărtate, unde rușii își clădiseră mânăstiri singuratice, la care bătrânii obștii slujeau ca preoți. Mi-au dat pâine și sare, pitele lor fiind întunecate, acre și ciudat împodobite cu neînțelese desene. M-au dus înaintea icoanelor lor grosolan zugrăvite, ca să sărut chipurile sfinților la care se închină mai mult.

Un drum larg trece de obicei prin satele acestea sure, uscate și crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile în mijlocul dumbrăvilor de salcâmi, singurul copac în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără apă”, aflăm din scrierile Reginei Maria.

Delta Dunării, una dintre mândriile țării

Nici Dunărea nu i-a rămas necunoscută Reginei Maria. Neobosită, ea a mers prin orașe și sate, pe drumuri lungi, sălbatice și prăfuite sau cu barca, printre nuferi, sălcii, lacuri și canale.

”Am plutit pe toată întinderea Dunării, de la Porțile-de-Fier până în acea ciudată regiune plană, la gurile ei. Un ținut de lacuri, mlaștini și de ape veșnice, de canale, de trestii și de bătrâne sălcii. Un ținut care pe alocuri face pe cineva să se gândească la ce va fi fost lumea înainte ca apele să fie despărțite de uscat.

Văd atâtea mlaștini acoperite cu nuferi care-și deschid larg stelele ca zăpada ca să se umple de vedenia bolților. În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunării fără a ne opri în locuri mai fericite, ca să stăm numai acolo unde lumea era așa de liniștită de păreai a fi ajuns la capătul ei.

De fapt, aceasta este o lume de sălcii, ele sunt stăpânele aici, le găsești cu miile.  Le place să crească unde n-ar prinde rădăcină nici un alt copac. Pe vremuri din an când țara încunjurătoare este înecată, ele stau, ca să zic așa, până la genunchi în apă, de nu li se mai vede nimic din trunchi.

Luntrea mea a fost vâslită ceasuri întregi prin aceste canale mărginite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la lacuri așa de largi, încât semănau cu Marea.

Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri. Când vântul din cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrele mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele acestea pescarii au pradă bogată. Pe alocuri, statul a organizat pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele este neprețuit ca hrană pentru săraci.

În cea mai mare parte, pescarii sunt lipoveni, ruși dintr-o anume sectă. Uriași cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată. Pretutindeni îi cunoști ușor după ochii lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște maci gigantici în luntrele lor negre cu fundul lat.

Femeile lipovenilor poartă cele mai strălucitoare haine pe care le-au țesut vreodată războaiele și trăiesc într-un loc cu multă culoare, voie bună și bucurie.

Aici, e și o lume de făpturi înaripate, căci toate felurile de păsări se sălășluiesc în mijlocul acestor bălți. Când apele sunt înalte, poți străbate cu luntrea prin umbra pădurilor înecate, care în anume timpuri sunt pline de viața păsărilor ce-și clădesc cuiburile: rațe sălbatice și pescăruși, cocori suri, albi și bruni, păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi tăcuți și păsări de pradă de toate felurile. Babițe stângace, cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede sălbatice, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete deasupra bolților, aducând înapoi în minte basmele lui Andersen.

Lunecând din aceste canaluri nesfârșite în umbra plină de taină a pădurilor înnămolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii înaripate”, povestește Regina Maria.

Una câte una, localitățile din Tulcea au fost vizitate de regină

”Adesea părăseam iahtul nostru pentru lungi excursii înăuntrul țării, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi atrăgeau urechea prin neobișnuitul lor sunet turcesc: Babadag, Bairam Dede, Celic Dere și așa mai departe. Acolo, am cercetat mănăstiri în care călugărițe și călugări trăiau în singuratică despărțire de lume.

Sunt biserici vechi și minunate, clădiri impunătoare, bogate și venerabile, pline de comori cu îngrijire păstrate din trecut. Am vizitat toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei lor, admirând proporțiile lor perfecte, examinând de aproape scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint, crucile lor smălțuite, Evangheliile lor legate-n aur.

Dar, în ciuda frumuseții lor, niciuna din zidirile mai mari nu mă atrage așa de puternic ca aceste bisericuțe de sat pe care le-am vizitat până și în cele mai depărtate colțuri ale țării.

Unele erau total de lemn, de o culoare caldă, ca pâinea neagră de curând scoasă din cuptor, acoperișurile lor enorme dându-le înfățișarea de uriașe mușuroaie crescând în pământ rodnic.

Îmi aduc aminte de primirea într-o mănăstire care poartă numele straniu de Celic-Dere și unde maicile românce și rusoaice trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un drum lung pe întortocheate șosele prăfoase, prin multe sate de-a lungul lacurilor și mlaștinilor, loc plin de umbră în scorbura unui deal.

Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de piatră, care stătea singuratică într-o măreție cam răzleață. Nu pot să-mi aduc aminte de ce s-a cheltuit atâta grijă pentru o biserică într-un loc așa de îndepărtat.

Pentru mine această impunătoare clădire nu prea avea farmec, prea era nouă și avea înfățișarea unui îmbulzitor pe care nu l-a primit încă tot ce-l înconjoară.

Călugărițele erau însă mândre de ce mare le era biserica, deși se plângeau că n-au fonduri cu care să completeze și interiorul. Mult mai dragă-mi era bisericuța la care am fost înainte, un paraclis de lemn, o clădire primitivă, cu un acoperiș greoi și cu cupole vopsite în verde aprins peste tot, iar înlăuntru prea mult împodobit cu icoane în culori crude, căci maicile însele făcuseră acele chipuri sfinte.

O întreagă oaste de sfinți de treabă era aici ca la ea acasă. Cei îndeosebi venerați purtau vesele podoabe de flori și de perdeluțe de horbotă ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vălul de cununie și pe care o dăruiesc apoi sfântului la care țin mai mult. Din colțuri de întuneric aceste chipuri zugrăvite se uitau la mine pătrunzător”, scria Regina Maria.

Insula lui Ovidiu, vizitată de reginele Maria și Elisabeta

”Alt loc plin de poezie, aflat chiar lângă Constanța este Insula lui Ovidiu. Legenda cărturarilor pretinde că poetul exilat de la Curtea Împăratului Augustus, a venit să-și mângâie inima în acest ostrov acoperit de sălcii și uitat de Dumnezeu, care nu e decât o fărâmiță de pământ pierdută în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o îngustă linie de nisip.

Un loc singuratic mai trist decât acesta nici în visuri nu se poate înfățișa: sălciile mari, care au prins rădăcină în tărâmul lui, îi sunt unica podoabă, iar singura frumusețe o vastă privire asupra valurilor.

Am adus-o pe Carmen Sylva în acest loc unde un poet a visat, cu atâta vreme în urmă, de glorii trecute și de ambiții făcute praf.

Regina Elisabeta, cu părul alb, rătăcea pe cărările pe care se presupune că a călcat omul acela mare în veacuri trecute. Ea încerca să-și închipuie cum or fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere și dragoste. Cu cu ochii plini de lacrimi, Carmen Sylva trăia din nou necazul aceluia al cărui noroc îl înecase așa de crud soarta.

O mare roată de lemn, pe care crescuse iederă era odată întrebuințată pentru a aduce apă. Chiar acum, în putreziciune înceată, stă în mijlocul ostrovului, dând o neobișnuită înfățișare de părăsire locului acestuia”, povestește Regina Maria.

Mangalia, un orășel cu multe vestigii istorice

Regina Maria a ajuns chiar și în Mangalia, un orășel mic la acea vreme, în care săpăturile de drumuri au scos la iveală monumente din timpurile îndepărtate în care se numea Callatis.

”Și aici s-au dezgropat ruine vechi, rămășițe de temple sau biserici, de case care odată trebuie să fi fost bogate. Urne de o gingașă făptură și vase pentru apă au ieșit la lumină, precum și enorme oale de pământ, masive și impunătoare, care de bună seamă se întrebuințau pe vremuri pentru a păstra untdelemnul. Ba s-au găsit chiar mici figuri de teracotă, asemenea cu acelea din Tanagra, deși mai puțin bine și artistic lucrate.

Un muzeu mic lângă Mare adăpostește ce s-a găsit mai de preț. Este doar un slab început, căci nu se poate face totul dintr-o dată!

Mangalia este un oraș dobrogean caracteristic, adunătură de case de piatră joase, cu acoperișuri de olane în neorânduială. Ea se deșiră pe un pământ neegal, până jos pe țărm, care este șes și fără sfârșit, mărginit de partea uscatului cu lacuri ce se pierd în zare.

Lacurile acestea au izvoare sulfuroase și unele băi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, căci apele au însemnate puteri de însănătoșire. M-am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se sucește și se învârtește. E când îngust, când lat și capătă atâtea înfățișări deosebite, încât la început crezi că este o adunătură de lacuri deosebite, dar la un capăt nu ajungi niciodată, ci luntrea poate luneca necontenit fără oprire ori piedică.

Sterpe și goale-i sunt țărmurile amintind cuiva de poveștile din Vechiul Testament și mai că ți-ai închipui pe fiul risipitor păzindu-și porcii sub o boltă de nemiloasă arșiță.

Chiar lângă malul Mării se înalță o bătrână moară de lemn cenușiu, linia ei cinchită ridicându-se singuratică și răbdătoare pe fondul bolții. În zilele de liniște e numai o cutie de lemn putredă fără viață și fără înțelegere, dar, când bate furtuna, viața se trezește în roata ei și atunci pare o uriașă floare a soarelui fără culoare, sucindu-se și învârtindu-se neodihnit.

Pentru că în aceste ținuturi de lângă coastă, roțile morilor de vânt nu sunt din aspru lemn mort, ci alcătuite din nenumărate mici pânze ca aripile, dând întregii clădiri o încântătoare înfățișare de viață și energie.

Este ceva aproape fantastic în aceste mari roți mișcătoare, alcătuite din atâtea bucăți. Sunt așa de largi, încât moara ea însăși se pierde aproape cu totul și nu se mai vede decât enorma floare rotundă învârtindu-se mereu, parcă i-ar plăcea să se miște și ar face-o din însăși voia ei!

Am văzut odată țărmul de la Mangalia la ceasul apusului. Priveam spre Mare, lumea era ațipită de liniștea nopții apropiate și numai Marea se zbătea la picioarele mele în veșnica ei frământare neînduplecată.

În spatele meu soarele cădea tot mai jos, razele lui din urmă aprinzând o strălucire minunată valurilor în năvala lor. Întunecată era fiecare umbră, dar asupra fiecăreia stătea cununa spumei roșii-aurii sub sărutările soarelui ce murea.

O uriașă priveliște de trecătoare glorie pe acest depărtat țărm jos, menită să țină numai câteva clipe pline de strălucire ca să piară în umbră și să ajungă doar un lucru al trecutului, dar, în același timp, încă o icoană adăugată la atâtea, pe care mintea mea de artist nu le poate uita niciodată”, ne relatează Regina Maria.

Frumoasă-i Dobrogea zugrăvită de Regina Maria! Pe drumurile ei nesfârșite, regina s-a plimbat de multe ori și a străbătut acest ținut dintr-un colț în altul. Au fermecat-o atât localitățile prin care a trecut, cât și oamenii diferiți pe care i-a întâlnit și i-a descris cum a putut mai bine.