De-a lungul secolelor, Dobrogea a fost lovită de numeroase epidemii de ciumă sau holeră, în timpul cărora mureau foarte mulți oameni. Și atunci dezinfecția și izolarea erau recomandate în perioadele în care apăreau bolile molipsitoare. Autoritățile din acele vremuri se confruntau cu lipsa personalului, a banilor și a aparaturii speciale, dar și cu reaua voință a locuitorilor, care nu înțelegeau necesitatea izolării.

Soldații francezi au murit în Dobrogea din cauza holerei

Dobrogea a fost arsă și pustiită de trei ori, numai în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Istoricii spun că după războiul ruso-turc din 1829, în regiune au mai rămas doar câteva sate, din cele 65 care erau însemnate pe hărțile vechi. Numeroși soldați din trupele franceze care au ocupat Dobrogea în anul 1855 au murit din cauza holerei care bântuia provincia. În amintirea lor, în timpul războiului Crimeei a fost ridicat un monument funerar în cimitirul din Constanța, a precizat pentru Discover Dobrogea, directorul Bibliotecii Județene, Corina Apostoleanu.

”În cimitirul central există un monument dedicat memoriei ostaşilor francezi căzuţi aici în vremea războiului Crimeei, din 1854. Nu e vorba însă de vreo bătălie ce ar fi avut loc la Constanţa în acele timpuri, ci de victimele unui terbil flagel, holera, ce a urmărit mai întotdeauna armatele în războaie. De atunci poate, la Constanţa, oraş port unde soseau călătorii din toate ţările orientului, teama de epidemiile devastatoare a existat ca o constantă în mentalitatea colectivă” spune prof. dr. Constantin Cheramidoglu, fost consilier superior și director al Arhivelor Naționale, Serviciul județean Constanța.

Când începe ciuma fugim unii de alții, frate de frate

”După fiecare război începe și ciuma, care ne mai seceră și ea”, îi povestea la începutul sec. al XIX-lea un țăran, unui călugăr călător. ”După ce trece războiul, care mai rămânem vii iarăși ne întoarcem la vetrele noastre și ne facem pe dărâmături bordeie și iar ne apucăm de gospodărie. Gândește acum, când ne mai putem noi îndrepta? Se mai întâmplă încă și altă nevoie: după fiecare război începe ciuma, care ne mai seceră și ea. Atunci iar lăsăm toate și fugim care încotro și ne ascundem pe sub dărâmături de dealuri, prin păduri, în bălți și ne temem unii de alții, frate de frate și fugim unii de alții….” scria Apostol D.Culea în cartea sa ”Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea”, apărută în 1928.

Condițiile precare și mâncarea sărăcăcioasă îi afectau pe dobrogeni

Imediat după revenirea Dobrogei la țară, în iarna anului 1878-1879 a cules impresii din provincia pontică baronul D’Hogguer. El a combătut opinia unor călători, unii chiar medici, potrivit cărora acest ținut ar fi peste măsură de insalubru. ”Este adevărat, zice baronul, că în câteva zone frigurile domnesc într-o stare aproape endemică, însă fără a vădi trăsături tifoidice. D’Hogguer explică această stare de lucruri prin existența bălților și, totodată, prin necunoașterea de către locuitori a celor mai elementare reguli de igienă. Aceștia, în casele lor, se odihnesc pe rogojini, uneori direct pe solul umed sau chiar pe nămolul abia zvântat, mâncau prost, alimentația lor nefiind variată: pește proaspăt ori sărat, ceapă, cafea de proastă calitate, pâine tot la fel și cam atât. La mizeria alimentației se adaugă îndelungile posturi pe care acești locuitori le respectau cu strășnicie” scrie Constantin Cioroiu în cartea Călători la Pontul Euxin, care se află în colecțiile Bibliotecii Județene Ioan N. Roman din Constanța.

Medgidia, orășelul tătăresc cel mai încercat de friguri

Locul cel mai încercat de friguri a fost orășelul tătăresc Medgidia. ”Aflată la marginea unei bălți care toamna, prin evaporare, căpăta aspectul unei mări de noroi negru și fetid, o aglomerare de materii organice aflate în descompunere sub acțiunea soarelui, localitatea avea toate apele puțurilor infectate. Acestea, erau de regulă săpate chiar în imediata apropiere a focarului de paludism. Mai mult, casele din Medgidia erau făcute din pământ, acoperite cu stuf din bălți, cu camere foarte mici, neaerisite, adesea sub nivelul străzii. Iarna, într-o singură cameră locuia întreaga familie; bărbatul, nevasta și câte cinci, șase copii, împreună cu animalele, trei patru câini, păsări ș.a., pentru că cealaltă încăpere o foloseau drept cămară”, scrie Constantin Cioroiu în cartea ”Călători la Pontul Euxin”.

Teama de holeră în Constanţa veche

În vara anului 1892, epidemia de holeră din țările învecinate a mobilizat autoritățile centrale și locale. La acea vreme, pentru prevenirea focarelor de boală și ”căldurile anotimpului” au fost dispuse o serie de măsuri, aduse la cunoștința locuitorilor printr-o ordonanță, în condițiile în care holera apăruse în Persia și Rusia Europeană.

”La sfârşitul lunii august ministrul de interne Lascăr Catargiu revenea cu o circulară prin care atrăgea atenţia că epidemia de holeră se declanşase şi în Germania, apreciind că “pericolul   va deveni şi mai ameninţător pentru noi. Se cerea deci “cea mai neadormită supraveghere asupra stării sănătăţii populaţiei şi a salubrităţii publice şi private”. Printr-o telegramă ulterioară se solicitau informaţii despre amenajarea spitalului destinat bolnavilor de holeră. La aceasta primarul Constanței, Mihail Koiciu a răspuns că avea “destinat un local pentru spital, având pentru moment 4 paturi, putându-se adăuga la trebuinţă încă 6 paturi”. Pentru transportul bolnavilor se pregătise un furgon de la pompieri. Se mai adăuga în acea adresă, motivat de lipsa localurilor corespunzătoare, că “ar fi bine să se instaleze spitalul holeric în o parte din localurile carantinei, destinate pentru spital”; această propunere avea să fie aprobată de ministru în zilele următoare. Tot de la Bucureşti se lua măsura de a nu se mai acorda concedii sau pemisii “medicilor aflaţi în funcţiune”, a afirmat dr. Constantin Cheramidoglu.

Hotelierii erau obligați să anunțe orice boală suspectă

Pentru evitarea contaminării populației, poliția și Primăria Constanța au luat mai multe măsuri. ”Consiliul comunal votase şi el un credit extraordinar de cinci mii de lei, bani pe care primăria îi împrumuta pentru a putea lua mǎsurile necesare contra holerei. Cei 12 hotelieri din Constanța primeau şi ei o adresă prin care primarul M. Koiciu le cerea ca în fiecare dimineaţă, la ora 9, să trimită un bilet semnat de ei, privind “starea sanitară a pasagerilor hotelului precum şi a personalului”, urmând ca orice boală suspectă să fie anunţată medicului, prin poliţistul oraşului. La rândul lor, şcolile primeau de la primărie filtre de apă, pentru a se evita consumul de apa infestată, precum şi alte materiale antiseptice”, ne-a precizat dr. Constantin Cheramidoglu. El afirmă că nu se știe câte cazuri de holeră au fost atunci în județul Constanța, însă, din dispoziția primarului Koiciu dată pe 11 aprilie 1894 polițistului din oraș, reiese că au fost câteva situați: “pentru că germenii holerei care au bântuit în anul trecut acest judeţ, este posibil să nu se fi stins cu desăvârşire; că ei dorm în diferite locuri necurate, în casele şi în curţile care în anul trecut au fost focare ale infecţiei holerice; că acei germeni vor reînvia la venirea căldurilor, am onoare a vă ruga d-le poliţai să dispuneţi a se lua măsuri pentru ridicarea necurăţeniilor de pe străzi, pieţe şi curţi, să se privegheze curăţirea hotelurilor, hanurilor, cafenelelor şi cârciumilor…”.

Epidemia de holeră din 1910 a împărțit Constanța în 5 zone

La 17 iunie 1910 a apărut o nouă ordonanţă motivată de epidemia de holeră ce se răspândea atunci în Basarabia, “ameninţându-ne şi pe noi”, dupǎ cum se exprima Virgil Andronescu în textul acelui act. Au urmat apoi, măsurile ce fuseseră propuse de medicul primar al oraşului. Acestea vizau curăţarea focarelor de infecţii, dezinfectarea mediilor poluate din oraş şi evitarea aglomerărilor în localurile publice.

”Tot atunci, la solicitarea ministerului privind localurile ce puteau fi puse la dispoziţie în situaţia apariţiei epidemiei de holeră, medicul oraşului, dr. Pilescu răspundea: “Oraşul Constanţa fiind prevăzut cu un spital de izolare pentru holerici, a cărui amenajare se face chiar în prezent de onor Direcţia serviciului sanitar, nu găsesc necesitatea a se aviza pentru un alt local în scopul de izolare”. Iată acum câteva rânduri din procesul verbal al şedinţei conduse de primarul Andronescu la 4 septembrie 1910, cu participarea tuturor celor implicaţi în prevenirea epidemiei de holeră la Constanţa: “Noi, Primăria oraşului Constanţa, având în vedere că holera care bântuie în provinciile ce ne înconjoară a luat un avânt destul de mare şi ameninţă ţara noastră, ca măsură preventivă pentru împiedicarea întinderii acestei epidemii, pe de o parte am împărţit oraşul Constanţa în cinci secţiuni şi am instituit cinci comisiuni, fiecare sub conducerea unui domn medic, pentru efectuarea unei razii sanitare. Fiecare comisiune în acţiunea ce i s-a încredinţat, avizează măsurile pe care le crede necesare pentru atingerea scopului pentru care au fost instituite”, am mai aflat de la dr. Constantin Cheramidoglu.

Produse ambalate în hârtie și interdicția atingerii alimentelor

Tot Constantin Cheramidoglu spune că un prim caz de deces datorat holerei se înregistrase în satul Moşneni, unde un rezervist din regimentul 74 prezenta toate simptomele specifice acelei boli. ”Firesc, în oraş lumea începe să se teamă, la prăvăliile cu mărfuri alimentare se instituie obligativitatea ambalării mărfii în hârtie albă. Brutăriile au lipit afişe cu textul “nu atingeţi cu degetele”, motivat de “obiceiul ce-l au unii şi în special servitoarele de a încerca pipăind 4-5 pâini, când cumpără una la brutărie”. Pentru o mai eficientă coordonare a acţiunii autorităţilor, oraşul a fost împărţit în opt sectoare, fiecare condus de câte un medic. Acţiunea lor a avut succes, oraşul fiind ferit de instalarea unei epidemii de holeră în acel an, spune profesorul Cheramidoglu.

Cofetarul care a cerut despăgubiri în vremea holerei

Măsurile impuse de autoritățile acelor vremuri nu au mulțumit pe toată lumea. ”În vara anului următor, cunoscutul cofetar al Constanţei, Petre Postelnicu înregistra o notificare prin care soma primăria să-l despăgubească pentru pierderile suferite de pe urma acţiunii contra holerei din anul 1913: “În ziua de 20 septembrie anul trecut, primăria prin corpul său sanitar, cu de la sine putere şi în mod arbitrar, numai pe o simplă bănuială neîntemeiată că în stabilimentul meu comercial de cofetărie şi băuturi spirtoase, cum şi-n atelierul meu din str. Carol nr. 66, ar exista vibrionul holeric, mi-a închis ambele stabilimente pentru mai multe zile. Și nu numai atât, dar atât pe mine personal cât şi cele două persoane de serviciu ale mele, ne-au ridicat şi ne-au ţinut la carantina holericilor mai multe zile şi închizându-mi-se şi atelierul de cofetărie mi s-au izgonit toţi lucrătorii. După ce s-a constatat că n-a existat nici un fel de vibrion holeric la mine, ci numai sanitarii au dedus-o în mod cu totul arbitrar şi din neştiinţă şi nesocotinţă că există un atare focar la mine prin faptul că înainte cu 2-3 săptămâni de închidere a călcat un presupus holeric anume Ioan Fătu în magazinul meu”. În concluzie cofetarul solicita primăriei să îl despăgubească pentru pierderile suferite, cu suma de 15.000 de lei. Aceasta din urmă considera că medicul ce dispusese măsurile respective nu era angajatul primăriei ci al Ministerului de Interne, către care trebuia să se îndrepte acţiunea păgubitului”, povestește dr. Constantin Cheramidoglu.

O știre falsă care a golit plajele de pe litoral

Știrile false nu sunt o invenție recentă, ele au circulat și în secolele trecute. Astfel, publicarea unui articol în anul 1935 într-o revistă din Franța a avut ca reacție golirea plajelor de pe litoralul românesc, pentru că turiștilor le-a fost teamă să nu se îmbolnăvească de holeră.

”La 10 septembrie acel an, o telegramă sosită de la Bucureşti informa că la o unitate militară de lângă Mamaia, probabil Şcoala de tir şi bombardament de la Mamaia Sat, se semnalaseră mai multe cazuri de holeră. Fireşte, panica a cuprins staţiunea constănţeană, astfel că plajele s-au golit imediat, turiştii fugind speriaţi din calea molimei. Ba mai mult, vestea rea s-a răspândit şi în ţările vecine. Două zile mai târziu însă, lumea s-a liniştit: fusese vorba de o toxiinfecţie alimentară, datorată unui sortiment de carne stricată”, am aflat tot de la dr. Constantin Cheramidoglu.

Epidemia care a omorât aproape 2000 de constănțeni

Doctorul Hector Sarafidi scria că a fost numit șeful Serviciului Spitalului când s-a întors din război, în august 1918. El preciza că, în noiembrie 1918, după fuga germanilor din Dobogea și trecerea regiunii sub stăpânirea provizorie a bulgarilor, a fost numit medic-șef al Serviciilor centralizate din întreaga provincie, până la venirea autorităților române.

Potrivit dr. Hector Sarafidi, canalizarea şi celelalte lucrări tehnice nu existau în Constanța, astfel că ”tot oraşul era infectat de latrinele care erau în curţi şi care erau în comunicaţie cu puţurile caselor.” El aprecia că doar vânturile care mai curățau atmosfera ajutau ca starea sanitară să fie satisfăcătoare. Epidemiile nu erau rare, spunea dr. Sarafidi, iar despre epidemia de holeră care a pustiit Orientul în anul 1865 se vorbeşte că ar fi omorât în Constanţa aproape două mii de suflete.

În Tulcea, febra tifoidă era în stare endemică

Tulcea, un oraş cu poziţie strategică însemnată, era o localitate mizerabilă, care se inunda de fiecare dată când creșteau apele Dunării, din lipsa unui dig apărător, scria tot dr. Hector Sarafidi. ”Centrul oraşului era plin de băltoace, iar febra tifoidă eră în stare endemică. Nu exista un sistem de canalizare, iar oamenii luau apa din Dunăre, deoarece doar locuitorii din partea de sus a oraşului aveau fântâni. În timpul epidemiilor ce îi vizitau des pe locuitori, în special holera, oamenii erau siliţi să părăsească oraşul până la stingerea epidemiei. Vaccinarea era necunoscută, iar locuitorii, mai ales lipovenii erau oribil desfiguraţi de ciupiturile vărsatului” povestea dr. Hector Sarafidi.

Deși au trecut mai bine de 100 de ani, un nou virus, COVID-19 sperie o lume întreagă. Atât în Dobrogea, cât și în toată România și în alte 199 de țări și teritorii s-a extins cu repeziciune noul coronavirus, care a făcut, în patru luni, aproximativ 30.900 de victime. Măsurile luate de autorități sunt relativ similare celor care erau dispuse în urmă cu 128 de ani, punându-se mare accent pe igiena personală, dezinfectarea locuințelor și pe izolarea populației la domiciliu, pentru a preveni răspândirea virusului.

Share

Leave a Reply