Fiecare casă are o poveste, însă, cu cât este mai veche locuința, cu atât mai multe amintiri au cei care au trăit în ea. În satul Runcu, aflat în administrarea comunei Pantelimon din județul Constanța, încă mai există o casă veche de aproape 160 de ani. Acum este părăsită, dar, cu zeci de ani în urmă, multe generații de copii se jucau și făceau năzbâtii în curtea ei. Actorul constănțean Dan Cojocaru și-a petrecut vacanțele în casa bunicilor de la Runcu și își amintește cu drag de acea perioadă.
Satul Runcu din județul Constanța, locul în care mai există case din vremea războiului
Vechea denumire a satului Runcu, încă din perioada Imperiului Otoman, era Terzichioi, care se traduce „Satul Croitorului”.
„Bunicul din partea tatălui meu era din Bucovina de Nord și a venit în zonă, când românii au început să populeze Dobrogea, după ce s-a alipit la România. Casa bunicilor mei are aproape 160 de ani, este una dintre cele mai vechi case din sat.
Ceea ce știu este că în timpul Primului Război Mondial, casa bunicilor a fost comandamentul armatei germane pentru cei care erau încartiruiți în zonă și, la un moment dat, a fost școală, alături de locuința de lângă ea.
Străbunicii mei au venit în Dobrogea cu transhumanța, după războiul din 1877-1878. Bunicii din partea tatălui sunt născuți în Dobrogea, iar părinții lor, care au trăit în casa din Runcu, erau din Bucovina de Nord – străbunicul și din Teleorman, străbunica și s-au stabilit aici. Tataia din partea mamei era născut în 1906, iar părinții lui au venit din Sibiu și mamaia din Brăilița.
Înainte ca părinții bunicilor să se mute în casa de la Runcu, după Războiul de Independență, când au plecat turcii și satele au fost populate cu români, în imobil a funcționat o școală.
Casa este făcută înainte de alipirea Dobrogei la țară. Din păcate, toată arhiva a fost arsă, nici la primărie nu mai sunt documentele caselor vechi.
Acum nu mai stă nimeni în casa bunicilor, însă, când eram mici, în spate era via, în curte țineau caii, căruța, animalele, păsările și tot ce aveau ei în gospodărie. În spatele curții aveau cuptorul unde bunica făcea pâine. În interior, casa este amenajată în stil dobrogean. Avea o cameră, căreia bunica îi spunea chiler, era un fel de strămoș al frigiderului, era mai frig acolo și țineau mâncarea. Este făcută din pământ și uite că rezistă de 160 de ani.
Lângă poartă era un corcoduș în care ne cățăram toți nepoții, când veneam la bunici.
Deși casa este mică, bunicii mei au avut 9 copii și bunica îi creștea pe toți aici și toată lumea era fericită. Înăuntru, vara este răcoare și iarna este cald.
Când tata era mic, îmi povestea că, fiind atâția frați, el era „nenea” și trebuia să aibă grijă de frații și surorile lui. Când erau bombardamentele și treceau avioanele, pentru a nu fi văzută lumina lămpii din casă, ei se băgau sub pat. Când mergea la vânat, mai prindea câte un iepure și la lampă, sub pat, îl jupuia ca să-i dea bunicii să facă de mâncare”, a povestit pentru Discover Dobrogea, actorul constănțean Dan Cojocaru.
Amintiri din copilăria actorului Dan Cojocaru, în satul Runcu
Locuințele vechi, cu arhitectură tradițională dobrogeană, îți atrag atenția și te îndeamnă să faci o plimbare pe fiecare uliță a satului, pentru a le putea admira. Multe dintre ele sunt părăsite, dar, odinioară, erau pline de viață, de copii și de familii numeroase.
„În satul Runcu era o comunitate tare frumoasă, iar de sărbători, copiii mergeau cu colindul. Unchii și mătușile mele aveau și ei locuințe aici, în sat.
Toată lumea lucra în agricultură. Este un sat de agricultori înstăriți și muncitori, iar casele lor încă mai sunt frumoase. Casele tradiționale au două coloane la intrare și, deși au fost făcute din pământ, încă rezistă.
Toate vacanțele le făceam aici. Veneam la mătușa Veta și unchiul Ion, soțul ei, era cel mai bun gospodar din sat, iar noi ne petreceam verile aici, în Runcu. Ne trimitea peste deal, unde era tataia la stână și am intrat o dată și ne-am umplut de păduchi de oi, care ne-au ciupit de n-aveam centimetru pe corp fără ciupituri de păduchi. Ne-a dezbrăcat mamaia la pielea goală, ne-a dat cu unsoare și ne-a trimis înapoi la mătușa Veta.
Făceam și un concurs de mâncat pepeni, pentru că aici creșteau niște bostani senzaționali. Când nu mai puteam să mâncăm, începeam să ne strivim feliile de față și ne umpleam de zeamă. Alergam în picioarele goale prin nămol, după ploaie, nu era ceva mai frumos. Ne jucam cu un cerc cu sârmă, era Ferrari-ul nostru de la vremea aceea. Era superb!
Sărbătorile se făceau mereu în familie. Cea mai tare sărbătoare la noi în casă era Sf. Ion, pentru că, unde locuiam eu la oraș, unde ne-am mutat, aveam trei Ioni în aceeași curte – tata, tataia și unchiul meu. Și, în general, Sf. Ion ținea la noi, cam 3 zile, că veneau toți și petrecea. Noi, verii, ne strângeam și ne jucam. Nu exista week-end pe care să nu-l petreci cu familia, nu exista.
În vremurile acelea în care nu prea se găsea mâncare la oraș, ne urcam în mașină și veneam la țară să luăm brânză de oaie cu putina și slănină pusă la saramură cu câțiva căței de usturoi.
Mama a fost maestru în arta culinară și gătea senzațional, iar eu, de mic, când eram singur acasă, mă apucam să gătesc cu tot ce găseam prin casă. Făceam gogoși și le testam pe mamaia, iar când ajungea mama acasă, găsea toată bucătăria murdară. Mamaia era extraordinară, știi, bunicii ăia pe care îi iubești, că n-ai cum altfel. Tataia era mai dur, se dădea el mai sever, așa. A fost un tip foarte puternic. Tataia a făcut războiul și a fost rănit, a pierdut un ochi. Era foarte puternic! Într-o zi, când venea de la moară cu căruța plină cu saci, pe un podeț din sat a alunecat roata de la căruță și a căzut de pe podeț, iar el s-a băgat sub căruță și a ridica-o singur. Era cioban, toată ziua stătea la stână și mergea cu oile.
Eu eram figurant de la oraș. Îmi aduc aminte că eram la tataia la masă și, cum era atunci, mi-a dat să mănânc mămăligă cu lapte și cu sare, în farfuria de ciorbă, iar eu ziceam că beau laptele doar fierbinte și cu zahăr. Tataia m-a dat afară și nu mi-a mai dat nimic să mănânc, dar a intervenit mamaia.
Noi am fost 36 de veri primari, îți dai seama cum ne jucam când ne întâlneam.
Ce ierni frumoase erau! Ne dădeam pe derdeluș pe toate dealurile de lângă Cetatea Ulmetum, cărora noi le spuneam râpă, iar vara, când nu aveam zăpadă, ne rupeam pantalonii, că luam niște saci de celofan și ne dădeam de sus, din deal și ne dădeam drumul la vale ca pe pârtie, până se rupea sacul, apoi pantalonul, iar când ajungea la piele și te jupuiai, plecai acasă.
Pârâul, când eram noi copii, era mai măricel și erau zone, ca un stăvilar, unde mergeai să înoți și puteai să te îneci acolo.
Vara veneam la țară cu rata și erau momente când mama mă trimitea cu câte o rudă. Vacile mi-au dat posibilitatea să adresez prima mea întrebare filozofică. Să nu mă fac de râs, când eram în rată, în picioare, că nu mai erau locuri, am văzut vacile pe câmp. În viața mea nu văzusem o vacă și, ca să nu mă fac de râs, l-am întrebat pe unchiul, filozofic, așa: mă, unchiule, ce-or fi alea? Mi-a rămas porecla ce-or fi alea. Mi-a zis unchiul, cât a trăit: bă, nepoate, ce-or fi alea?
Locul acesta este încărcat de istorie, deși pare atât de arid și de aspru, este, totuși, minunat și merită să fie promovat”, a povestit pentru Discover Dobrogea, actorul Dan Cojocaru.
0 Comentarii