Sărbătorile copilăriei începeau cu fum de ciocălăi în oale din lut, afumate

Autor: Lucia Stroilă

Mi-e dor de sărbătorile copilăriei, de un sat care nu mai trăiește decât în amintiri. Nu, n-a murit definitiv, undeva acolo, pe malul stâng al Dunării, încă se chinuiește să supraviețuiască fizic. Moral, a murit demult, odată cu toți oamenii pe care-i port acum cu mine prin lume. Străini ei, străină eu, împreună într-o lume străină și stranie.

Mi-e dor de sărbătorile copilărieie și de Crăciunul cu zăpadă

Mi-e dor de sărbătorile de acasă și de Crăciunul cu zăpadă. De diminețile în care gerul ne scotea aburi pe nări și ni-i îngheța în fular. Sărbătorile copilăriei în Dobrogea începeau cu fum de ciocălăi în oale afumate de lut, devreme, înainte de răsărit. Dimineața răsărea timidă pe prag, în flacăra anemică, menită să transforme restul aspru de lemn în cărbune încins.

Bunica îmbrăca hainele cele bune, parcă puțin mai negre decât cele de zi cu zi, se înfășura în broboada neagră și ieșea tiptil pe ușă, să nu ne trezească. Precauție inutilă, oricum dimineața magică nu ne lăsa să mai dormim. Afară ofta, își făcea cruce, se apleca și lua oala cu foc. O auzeam cu închide portița de la drum și strigă la soru-sa Măria. ”Hai, fă, că acu-i ziua mare!”

De Crăciun, femeile își vizitau morții

Șușeaua avea altă viață decât cea din așternuturile noastre moi. Mai crudă, mai rece, mai vie. Treceau femeile la tămâiat iar fumul se întorcea alb, acasă. Nu-l opreau, mergeau înainte cu gândurile și rugăciunile lor. Când era foarte frig, nici de vorbă nu le ardea. Intrau pe poarta cimitirului și se împrăștiau care-ncotro, pe unde-și aveau îngropați morții. Se grăbeau să apuce să treacă pe la toți până la ziuă. La unii adăstau mai mult. Mai curățau o buruiană uscată, așezau lumânările-n nisipul din găleată, le aprindeau una câte una și povesteau cu mortul de una, de alta, de cât de grea e viața de după moarte. Că cel ce pleacă se odihnește.

Pentru cel care rămâne e rău, că pătimește singur pe lume, cu dor și griji multe. Se mai auzea când și când, câte un urlet de durere, când se strigau pe nume. Strigau ele, femeile vieții la ei, morții lor. Să nu li se uite numele, să vină să se scalde-n fumul de tămâie, că doar e sărbătoare și s-o pune masă mare, cu multe bucate alese și s-or împărți la creștini, ca să aibă și ei, din lumea de dincolo ce mânca. Se făcea lumină albă când ieșeau grăbite înapoi, la șușea. De-acum nu mai aveau timp de pierdut, că acuș era amiaza, sarmalele nu erau fierte de-ajuns, friptura aștepta să fie băgată în cuptor, patul era nefăcut și-acușica bătea vecina-n poartă, că ea era totdeauna mai harnică.

În satul din sufletul meu s-a așternut liniștea

Noi ne hârjoneam pe lângă foc și ne delectam cu alvița dungată din brad. Când ne venea cheful, ieșeam afară-n zăpadă. Nici o grijă nu ne dădea ocol, nici o supărare nu poposea mai mult de un minut în pragul nostru. Cu noi era mămăița noastră în haine cernite, avea cine să le gonească.

S-a dus și ea demult în lumea fără dor. Noi am crescut și ne-am împrăștiat în toate zările, nu mai e nimeni să aprindă ciocălăi de porumb în oală de lut, să ducă fum alb de tămâie până pe lumea cealaltă, să o cheme la masă. Doar casa a rămas, cocoșată de vremuri, să aștepte sufletele rătăcite la masă. Pe masă nu mai aburesc colaci, nici sarmale, nici copiii nu se mai hârjonesc pe lângă ea. În satul din sufletul meu s-a așternut, ușor, liniștea.