Îmi plac poveștile oamenilor din Dobrogea, au un farmec aparte. Pentru ei, acest tărâm în care au copilărit rămâne buricul pământului, chiar dacă de ani buni s-au stabilit în alte țări. Ei sorb din priviri fotografiile postate pe rețelele de socializare de prietenii lor de acasă și își amintesc cu drag de locurile natale. Același lucru îl face și Natalia Dănilă Popescu, o lipoveancă din Carcaliu, care locuiește de ani buni în Italia. Dorul de țară a îndemnat-o să devină cel mai bun ambasador al României și al Dobrogei.
A reușit să creeze o comunitate a rușilor lipoveni în Torino, unde locuiește acum și organizează numeroase întâlniri, serbări și petreceri, pentru a păstra valorile tradiționale. Naty vorbește cu multă emoție despre Carcaliu, satul în care a copilărit și unde ajunge doar o dată pe an. În restul timpului însă, povestește despre amintirile frumoase pe care le are despre patria ei. Natalia visează să își facă o casă cochetă și tradițională în orașul Sulina și să realizeze în Italia un proiect de promovare a Dobrogei.
Carcaliu, o prefață a Deltei Dunării
Natalia Dănilă Popescu s-a născut la Sibiu, unde părinții săi lucrau pe șantier, ca mulți alți ruși lipoveni din zona Dobrogei. După aducerea pe lume a Nataliei s-au întors în Carcaliu, un sat din județul Tulcea, unde Naty a copilărit și a crescut până la vârsta de 18 ani, când și-a luat zborul spre Italia.
Delta are gustul racilor și parfumul bunicilor
Am fost curioasă să aflu de la Natalia, care este pentru ea gustul Deltei. Mi-a dezvăluit că atunci când se gândește la Dunăre, îi vin în minte guvizii și racii și pe care îi pescuia mama și bunicul în zilele de duminică.
Nu refuza niciodată când îi ceream să mergem la pescuit cu setca. El trăgea setca la apă adâncă, mama la apă mică, iar eu alergam cu găleata să adun guvizii, oblețul sau racii prinși în setca adusă apoi la mal. Acasă, bunica fierbea racii, prăjea peștele, mai punea și de-o mămăligă galbenă ca aurul, ne adunam cu toții în jurul mesei și eram cei mai fericiți”, povestește cu mult drag Natalia Dănilă Popescu.
Ciorba lipovenească de pește și peștele uscat, adevărate delicatese pentru Naty
Natalia spune că acolo, în Italia, tânjește după peștele uscat și ciorba de pește. Pur și simplu îi plouă în gură când vorbește despre ele, despre modul în care se prepară și cu câtă poftă le mănâncă.
Malasolca, peștele fiert cu cartofi
Nu știu dacă ați observat, dar toate preparatele la care tânjește Natalia în Italia, conțin inevitabil pește. Practic, peștele era și încă mai este produsul de bază pentru oamenii care locuiesc pe malul sau în inima Dunării. Ei au inventat atât de multe rețete pe bază de pește, încât până și deserturi prepară din el.
Jocurile copiilor pe ulițele prăfuite din Carcaliu
Despre jocurile copilăriei sale, Naty afirmă că ar putea vorbi la infinit. Ea se bucură că a avut șansa și bucuria să își trăiască la țară copilăria. În timp ce mulți dintre noi s-au jucat printre blocurile din marile orașe ori stăteau la cozi interminabile pentru produsele alimentare care se găseau cu greu, Natalia mi-a povestit că cum se distrau copiii din Carcaliu.
”Aveam aer liber, cireși, vișini, meri, vie, iarbă, insecte, cârduri de gâște și rațe, animale de curte, Dunăre, scăldat. Strada era a noastră, a copiilor, iar noi ne simțeam stăpâni pe ea, așa cum se simt oamenii în general în propria lor curte. Vacanțele de vară sau de iarnă, când ți se întorceau toți prietenii de la oraș, erau cele mai frumoase. Chiotele noastre se auzeau cât era ziua de lungă până se lăsa întunericul, și nici atunci nu voiam să intrăm în casă, dar acel ”treci în casă sau încui poarta și rămâi să dormi pe stradă” al mamei, ne convingea imediat.
Pe banca din fața casei bunicii Caterina jucam ”Telefonul fără fir”, ”Flori, fete” sau completam oracole pe coperta cărora era scris cu litere mari ”INTERZIS PĂRINȚILOR”. Pe străzile prăfuite ale uliței jucam ”Rațele și vânătorii”, ”Țară, țară vrem ostași”, ”Trecea un prinț călare”, ”Castel”, ”De-a v-ați ascunselea”. În fața casei mele, unde, pe vremuri, aveam un trotuar din ciment foarte drept și neted, săream coarda și elasticul. Părinții sau bunicii nu ne-ar fi dat în ruptul capului o bucată de elastic îndeajuns de lungă ca să ne putem juca, așa că fiecare contribuia cu câte o bucățică furată de acasă, bucăți pe care, mai apoi, le înnodam între ele. Elasticul trecea de la glezne la genunchi, pulpe și brâu iar ”Ma-ri-na-rul, frun-zu-li-ța, to-po-ra-șul” se auzeau ore întregi pe Strada Sfatului din Carcaliu. Jocul de care, de asemenea, îmi aduc aminte cu drag era ”Țurca” sau ”Drica”, cum i se spunea pe la noi. Drica era un dispozitiv de lemn de forma unui paralelipiped, era ascuțit la capete și fiecare latură avea crestate cifrele romane I, III,V și X”, povestește cu drag Natalia. Cu toții am jucat, probabil, aceste jocuri, doar peisajul era diferit.
Iarnă sau vară, copiii din Carcaliu nu se plictiseau
Vara, dacă nu era pe uliță, era la Dunăre, la scăldat, mi-a mai spus Natalia Dănilă Popescu. Iarna, în schimb, toți copiii din Carcaliu mergeau la derdeluș, pe ”Dealul lui Kazac’ka” (Kazac’kina Gora). Dacă nu aveau sanie, foloseau o bucată de celofan șterpelit de-acasă. Nu se întorceau acasă nici măcar să mănânce, pentru că părinții nu i-ar mai fi lăsat să iasă din casă. Când li se făcea sete, mâncau zăpadă curată sau rupeau câte un țurțure de pe streșinile caselor.
Din păcate, astăzi peste ulițele satului s-a așternut tăcerea, afirmă cu regret Natalia. Ea spune că micuții de altădată au crescut și au luat calea străinătății sau au plecat la oraș, în căutarea unui trai mai bun. Drumul spre Dunăre, bătătorit și călcat de sute de pași, pe vremuri, este, astăzi, de nerecunoscut și de negăsit.
Picioarele i-au plecat în Italia, inima a rămas în Carcaliu
Natalia Dănilă Popescu le povestește câteodată fetelor ei, născute și crescute în Italia, despre copilăria sa. Spune că sunt prea mici încă, pentru a percepe farmecul acestor povești și consideră că magia acelor locuri trebuie să o trăiești. Natty încearcă să le duc acasă, în România, în fiecare vacanță de vară. Își dorește să simtă și ele libertatea și fericirea pe care le-am simțit ea, să umble desculțe prin iarbă, să exploreze lumea furnicilor, să descopere minunile naturii, să se întoarcă acasă, în Italia, cu fețele arse de soare și vânt și cu amintiri care să dăinuie peste ani și ani.
O poveste frumoasă, dar în același timp dureroasă, pe care o trăiesc milioane de români plecați din țară. Când aterizează în România, multora le dau lacrimile și se bucură la fel cum făceau copiii din Carcaliu sau din alte sate, când ieșeau afară la joacă și își revedeau prietenii în vacanța de vară. ”Doamne, sunt pe pământ românesc, cât mă bucur!”, asta am auzit de curând în aeroport, de la o doamnă plecată să muncească în Grecia. Casa lor, țara lor, limba, amintirile, prietenii și rudele, creează legături nevăzute, dar pe care le simt adânc în suflet românii care s-au stabilit în alte țări. Toate acestea fac parte din ADN-ul nostru și nimic nu le poate înlocui.
0 Comentarii