Îmi plac poveștile oamenilor din Dobrogea, au un farmec aparte. Pentru ei, acest tărâm în care au copilărit rămâne buricul pământului, chiar dacă de ani buni s-au stabilit în alte țări. Ei sorb din priviri fotografiile postate pe rețelele de socializare de prietenii lor de acasă și își amintesc cu drag de locurile natale. Același lucru îl face și Natalia Dănilă Popescu, o lipoveancă din Carcaliu, care locuiește de ani buni în Italia. Dorul de țară a îndemnat-o să devină cel mai bun ambasador al României și al Dobrogei.

Carcaliu Dobrogea rusi lipoveniA reușit să creeze o comunitate a rușilor lipoveni în Torino, unde locuiește acum și organizează numeroase întâlniri, serbări și petreceri, pentru a păstra valorile tradiționale. Naty vorbește cu multă emoție despre Carcaliu, satul în care a copilărit și unde ajunge doar o dată pe an. În restul timpului însă, povestește despre amintirile frumoase pe care le are despre patria ei. Natalia visează să își facă o casă cochetă și tradițională în orașul Sulina și să realizeze în Italia un proiect de promovare a Dobrogei.

Carcaliu, o prefață a Deltei Dunării

Natalia Dănilă Popescu s-a născut la Sibiu, unde părinții săi lucrau pe șantier, ca mulți alți ruși lipoveni din zona Dobrogei. După aducerea pe lume a Nataliei s-au întors în Carcaliu, un sat din județul Tulcea, unde Naty a copilărit și a crescut până la vârsta de 18 ani, când și-a luat zborul spre Italia.

Carcaliu Dobrogea”Comuna Carcaliu, situată pe malul drept al Dunării vechi, nu este Delta Dunării propriu-zisă, dar cu siguranță, așa cum îmi place mie să spun, reprezintă o veritabilă prefață a acesteia. În funcție de anotimp, Carcaliul oferă peisaje mirifice dominate de pletele sălciilor plângătoare ce străjuiesc bătrânul și neobositul fluviu, orăcăitul broaștelor și cântecul păsărilor, răsărituri și apusuri ce îți taie respirația, culorii vii și multă liniște. Primăvara este unul dintre anotimpurile care îți oferă cele mai intense și fabuloase peisaje și emoții: mirosul pământului pe care îl calci sub picioare, mirosul mugurilor de cais, acel miros al naturii ce revine la viață, mirosul vântului primăvăratec. De 15 ani văd primăvara de acasă doar în fotografiile prietenilor mei”, descrie Natalia cu dragoste, satul în care a copilărit.

Delta are gustul racilor și parfumul bunicilor

Am fost curioasă să aflu de la Natalia, care este pentru ea gustul Deltei. Mi-a dezvăluit că atunci când se gândește la Dunăre, îi vin în minte guvizii și racii și pe care îi pescuia mama și bunicul în zilele de duminică.

Carcaliu Dobrogea”Toate mirosurile și gusturile de acasă au o legătură indisolubilă cu bunicul meu Chersan, figură centrală a copilăriei și adolescenței mele. Avea părul și barba albe, ochii de culoarea cerului și își iubea nepoții la nebunie. Nu-mi aduc aminte să mă fi refuzat vreodată, oricare ar fi fost cererea mea. Duminica, în zilele de vară, încărca barca cu copii și ne ducea pe Dunăre. În timp ce vâslea neobosit, ne spunea povești pescărești cu moruni ”cât autobuzul” și setci doldora de pește de toate soiurile, iar noi îl ascultam fascinați. Apoi ne ducea pe malul celălalt al Dunării unde apa era mică și limpede. Ne lăsa să ne bălăcim cât era ziua de lungă.

Nu refuza niciodată când îi ceream să mergem la pescuit cu setca. El trăgea setca la apă adâncă, mama la apă mică, iar eu alergam cu găleata să adun guvizii, oblețul sau racii prinși în setca adusă apoi la mal. Acasă, bunica fierbea racii, prăjea peștele, mai punea și de-o mămăligă galbenă ca aurul, ne adunam cu toții în jurul mesei și eram cei mai fericiți”, povestește cu mult drag Natalia Dănilă Popescu.

Ciorba lipovenească de pește și peștele uscat, adevărate delicatese pentru Naty

Natalia spune că acolo, în Italia, tânjește după peștele uscat și ciorba de pește. Pur și simplu îi plouă în gură când vorbește despre ele, despre modul în care se prepară și cu câtă poftă le mănâncă.

Festivalul Borsului de peste Tulcea”Ciorba lipovenească de pește se poate compara cu ceea ce găsești în meniurile restaurantelor. Nu mă refer la ciorba preparată cu apă de Dunăre – ăsta e doar un mit, un fel de poveste pescărească.  Eu mă refer la cea pregătită la ceaun, cu foc de lemne, cu o ceapă, un ardei, două roșii suculente și căpățâni de pești aparținând mai multor specii, peste care se adaugă, la final, o mână sănătoasă de leuștean cules din grădină. Peștele se mănâncă separat cu hrean sau mujdei de usturoi, iar zeama se bea la sfârșit, tot cu mujdei sau oteț și un ardei iute, după gust. Dumnezeule, îmi plouă în gură și simt în nări mirosul ciorbei aburinde!

Stiuca uscata si sarataPeștele uscat la soare mă trimite iar cu gândul la copilărie și la bunica Ecaterina, Catja cum îi spunea toată lumea. Oblețul, babușca, carasul sau plătica, pește de dimensiuni mici, în general, spălat și sărat bine, era frumos aliniat de bunica pe o sârmă și lăsat câteva zile la zvântat și uscat. Îl punea apoi într-o plasă de pânză pe care, mai apoi, o așeza în cămară. Îl mâncam ca pe niște chipsuri, cocoțată pe lejanca (soba) din camera bunicii”, își amintește Naty.

Malasolca, peștele fiert cu cartofi

Nu știu dacă ați observat, dar toate preparatele la care tânjește Natalia în Italia, conțin inevitabil pește. Practic, peștele era și încă mai este produsul de bază pentru oamenii care locuiesc pe malul sau în inima Dunării. Ei au inventat atât de multe rețete pe bază de pește, încât până și deserturi prepară din el.

Malasolka ”Mâncarea mea preferată este, până în ziua de astăzi, peștele fiert cu cartofi. În unele zone din Deltă, acest preparat se numește malasolca, la noi acasă se numea pur și simplu pește fiert cu cartofi. Peștele era pus la saramură cu o zi, două înainte, apoi desărat și fiert cu cartofi în coajă, servit apoi cu oțet, hrean sau mujdei de usturoi. Tot bunicul îmi povestea că era mâncarea obișnuită și preferată a pescarilor care plecau pe Dunăre pentru mai multe zile. Ca să nu se strice peștele, îl sărau și-l fierbeau, iar cartofii țineau locul pâinii. De Bunavestire, când am avut dezlegare la pește, asta mi-a pregătit mama, știind că mă face cea mai fericită”, a mai spus Natalia Dănilă Popescu și m-a făcut tare curioasă să aflu ce gust au aceste preparate, pe care nu le-ar da nici pentru cele mai sofisticate rețete de la restaurantele de lux din Italia.

Jocurile copiilor pe ulițele prăfuite din Carcaliu

Despre jocurile copilăriei sale, Naty afirmă că ar putea vorbi la infinit. Ea se bucură că a avut șansa și bucuria să își trăiască la țară copilăria. În timp ce mulți dintre noi s-au jucat printre blocurile din marile orașe ori stăteau la cozi interminabile pentru produsele alimentare care se găseau cu greu, Natalia mi-a povestit că cum se distrau copiii din Carcaliu.

Flowers in Sarichioi”Aveam aer liber, cireși, vișini, meri, vie, iarbă, insecte, cârduri de gâște și rațe, animale de curte, Dunăre, scăldat. Strada era a noastră, a copiilor, iar noi ne simțeam stăpâni pe ea, așa cum se simt oamenii în general în propria lor curte. Vacanțele de vară sau de iarnă, când ți se întorceau toți prietenii de la oraș, erau cele mai frumoase. Chiotele noastre se auzeau cât era ziua de lungă până se lăsa întunericul, și nici atunci nu voiam să intrăm în casă, dar acel ”treci în casă sau încui poarta și rămâi să dormi pe stradă” al mamei, ne convingea imediat.

Pe banca din fața casei bunicii Caterina jucam ”Telefonul fără fir”, ”Flori, fete” sau completam oracole pe coperta cărora era scris cu litere mari ”INTERZIS PĂRINȚILOR”. Pe străzile prăfuite ale uliței jucam ”Rațele și vânătorii”, ”Țară, țară vrem ostași”, ”Trecea un prinț călare”, ”Castel”, ”De-a v-ați ascunselea”. În fața casei mele, unde, pe vremuri, aveam un trotuar din ciment foarte drept și neted, săream coarda și elasticul. Părinții sau bunicii nu ne-ar fi dat în ruptul capului o bucată de elastic îndeajuns de lungă ca să ne putem juca, așa că fiecare contribuia cu câte o bucățică furată de acasă, bucăți pe care, mai apoi, le înnodam între ele. Elasticul trecea de la glezne la genunchi, pulpe și brâu iar ”Ma-ri-na-rul, frun-zu-li-ța, to-po-ra-șul” se auzeau ore întregi pe Strada Sfatului din Carcaliu. Jocul de care, de asemenea, îmi aduc aminte cu drag era ”Țurca” sau ”Drica”, cum i se spunea pe la noi. Drica era un dispozitiv de lemn de forma unui paralelipiped, era ascuțit la capete și fiecare latură avea crestate cifrele romane I, III,V și X”, povestește cu drag Natalia. Cu toții am jucat, probabil, aceste jocuri, doar peisajul era diferit.

Iarnă sau vară, copiii din Carcaliu nu se plictiseau

Carcaliu DobrogeaVara, dacă nu era pe uliță, era la Dunăre, la scăldat, mi-a mai spus Natalia Dănilă Popescu. Iarna, în schimb, toți copiii din Carcaliu mergeau la derdeluș, pe ”Dealul lui Kazac’ka” (Kazac’kina Gora). Dacă nu aveau sanie, foloseau o bucată de celofan șterpelit de-acasă. Nu se întorceau acasă nici măcar să mănânce, pentru că părinții nu i-ar mai fi lăsat să iasă din casă. Când li se făcea sete, mâncau zăpadă curată sau rupeau câte un țurțure de pe streșinile caselor.

Din păcate, astăzi peste ulițele satului s-a așternut tăcerea, afirmă cu regret Natalia. Ea spune că micuții de altădată au crescut și au luat calea străinătății sau au plecat la oraș, în căutarea unui trai mai bun. Drumul spre Dunăre, bătătorit și călcat de sute de pași, pe vremuri, este, astăzi, de nerecunoscut și de negăsit.

Picioarele i-au plecat în Italia, inima a rămas în Carcaliu

Natalia Dănilă Popescu le povestește câteodată fetelor ei, născute și crescute în Italia, despre copilăria sa. Spune că sunt prea mici încă, pentru a percepe farmecul acestor povești și consideră că magia acelor locuri trebuie să o trăiești. Natty încearcă să le duc acasă, în România, în fiecare vacanță de vară. Își dorește să simtă și ele libertatea și fericirea pe care le-am simțit ea, să umble desculțe prin iarbă, să exploreze lumea furnicilor, să descopere minunile naturii, să se întoarcă acasă, în Italia, cu fețele arse de soare și vânt și cu amintiri care să dăinuie peste ani și ani.

Carcaliu Dobrogea”Le voi vorbi mereu cu dragoste fetelor despre copilăria mea lipsită de griji, despre originile mele rusești, despre tradiții și obiceiuri, precum și despre locul de unde mi-au plecat picioarele, dar nu și inima, sperând să le insuflu aceleași sentimente de iubire și respect. Nu știu când și dacă, vreodată, mă voi întoarce definitiv în România, chiar dacă recunosc că, în ultimii ani, m-am gândit din ce în ce mai des la o eventuală reîntoarcere.

Casa traditionala DobrogeaÎmi place să mă gândesc că voi avea curajul să mă întorc în Dobrogea mea iubită, să îmi cumpăr la Sulina o casă tradițională și cochetă, cu geamuri de-un albastru lipovenesc și acoperiș de stuf la care visez cu ochii deschiși de ani de zile. Să invit oamenii, cunoscuți și necunoscuți, să descopere, să iubească și să respecte acel minunat colț de rai așa cum merită. Deocamdată, însă, Italia este căminul meu, locul unde am devenit adult și am învățat să fiu puternică, trecând peste foarte multe dificultăți. Am învățat să o iubesc și să o fac să devină ”a mea”, fiindu-i recunoscătoare că m-a primit cu brațele deschise când am avut nevoie. Și de aici, din depărtare, mă străduiesc să fiu un veritabil ambasador al țării mele și mai ales al Dobrogei, promovând ori de câte ori am ocazia frumusețea, unicitatea, spiritul și identitatea acestora. Pentru că oriunde m-aș duce și de oriunde aș veni, Carcaliul și Dobrogea rămân pentru mine centrul pământului”, spune cu dor în suflet Natalia Dănăilă Popescu.

O poveste frumoasă, dar în același timp dureroasă, pe care o trăiesc milioane de români plecați din țară. Când aterizează în România, multora le dau lacrimile și se bucură la fel cum făceau copiii din Carcaliu sau din alte sate, când ieșeau afară la joacă și își revedeau prietenii în vacanța de vară. ”Doamne, sunt pe pământ românesc, cât mă bucur!”, asta am auzit de curând în aeroport, de la o doamnă plecată să muncească în Grecia. Casa lor, țara lor, limba, amintirile, prietenii și rudele, creează legături nevăzute, dar pe care le simt adânc în suflet românii care s-au stabilit în alte țări. Toate acestea fac parte din ADN-ul nostru și nimic nu le poate înlocui.

Share

Leave a Reply