Călătorului îi stă bine cu Dobrogea, iar poveștile lunii martie păstrează parfumul florilor de primăvară din pădurile dobrogene, ne plimbă prin Topalu, unde este o importantă colecție de tablouri și, chiar puțin mai departe, la Cetatea Capidava.
Poveștile lunii martie. De două ori primăvară
În martie primăvara începe de două ori: o dată calendaristic și apoi astronomic, la echinocțiu. Luna zeului Marte era considerată de romani ca o lună propice pentru începerea războaielor pentru cucerirea de noi teritorii și lărgire a granițelor imperiului.
Azi, locuitorii Dobrogei așteaptă Mărțișorul, numele popular al acestei luni, pentru începerea activităților agricole. Ei curăță livezile și grădinile și se pregătesc pentru noul an agrar. Dar, în același timp, o așteaptă și pentru a-și desfăta privirile la apariția covoarelor de ghiocei, brândușe și toporași peste tot, prin Dobrogea.
Un altfel de alb
Miresmele pădurii dobrogene de început de martie sunt imposibil de egalat, poate doar luna mai când înflorește peste tot liliacul sălbatic, să le poată concura. Efervescența cu care pădurea întâmpină primele raze de soare este incredibilă, culorile cu care se împodobește, insectele trezite din hibernare, totul renaște într-o nouă și totuși veche rațiune de a fi.
Am privit acest spectacol prin pădurile de lângă Niculițel sau Valea Teilor, care te întâmpinau cu aromele ghioceilor răsăriți printre frunzele anului trecut: noul și vechiul într-o coabitare perfecta, unul fiind suport pentru celălalt, prelungind la infinit povestea. Un altfel de alb, diferit de cel sticlos și rece al zăpezii, un alb înmiresmat care îți amintește că e vremea pentru planuri noi, pentru plimbări și descoperiri.
Martie însorit la Fântânița
Poate cea mai apropiată rezervație silvică de Constanța, Fântânița de la Murfatlar își desfășoară la începutul primăverii toată panoplia de flori sălbatice pe suprafața sa impresionantă de 82 de hectare. Ocrotită oficial de lege din 1962, rezervația adăpostește specii variate de arbori și arbuști: stejarul pufos, stejarul balcanic, scumpia, arțarul tătăresc sau stejarul brumăriu, cârpinița și jugastrul.
Panta calcaroasă și abruptă, încălzită de soarele lui Marte, scoate la iveală primele flori, specifice vegetației de stepă: muscari, ceapa ciorii, rușcute sau delicatele myosotis, nu-mă-uita în denumire populară, totul pe acordurile zumzăitoare ale albinelor. Din nou, ca și în alte locuri, ne-am fi dorit să nu găsim urmele greu degradabile ale celor care au vizitat înaintea noastră rezervația.
Altfel de culori
Am rezervat o zi mai răcoroasă de martie pentru a ne bucura (din nou) de un tezaur cultural inegalabil, de ceea ce reprezintă cel mai mare muzeu de artă din mediul rural din Europa, colecția de lucrări de la Topalu.
Vom dedica un articol separat acestei colecții, pentru că ea merită pomenită și vizitată ori de câte ori avem nevoie de frumos. Ei bine, undeva, pe malul drept al Dunării, ne așteaptă cele 228 de lucrări de pictură și sculptură românească modernă, donate comunei sale de baștină, în anul 1960, de către medicul Gheorghe Vintilă, unicul fiu al soților Dinu și Sevasta Vintilă, învățătorii brașoveni care, odată stabiliți la Topalu, au înființat prima școală din localitate, instruind zeci de generații și oferindu-le astfel șansa unei vieți mai bune.
Fără să spunem vorbe mari, lucrările colecției doctorului Vintilă, colecție pe care a început-o timid la recomandarea bunului său prieten Oscar Han, pot concura cu lucrările oricărui muzeu de artă din Europa care găzduiește opere similare din punctul de vedere al orizontului temporal în care acestea au fost realizate.
Arta românească de sfârșit de secol XIX și început de secol XX se ridică la nivelul exigențelor artei europene a timpului iar reprezentanții săi prezenți și la Topalu – Tonitza, Pallady, Luchian, Grigorescu, Dimitrescu, Șirato, Oscar Han, Paciurea, Medrea au studiat arta la instituții prestigioase de pe bătrânul continent.
Când treci pragul muzeului de la Topalu, ai parte de surpriza de a găsi între zidurile casei familiei Vintilă un univers tăcut, încremenit pentru totdeauna în tușele colorate de pe pânze sau în bronzul sculpturilor, un univers artistic care vorbește despre o Românie în care arta și cultura erau omagiate.
Dobrogea e amplu reprezentată în colecția de la Topalu, atât cea de la nord cât și cea de la sud de Dunăre, din Balcicul atât de iubit de Regina Maria. Peisajul ei prăfuit și toropit de căldura verilor secetoase e redat în nuanțe de ocru, spart ici-colo de chipurile tătăroaicelor imortalizate de Dărăscu sau de culorile peisajelor urbane ale lui Șirato, Petrașcu sau Dimitrescu.
Pe malul Dunării, la Capidava
Pe drumul de întoarcere de la muzeu te întâmpină, la doar câțiva kilometri distanță, Capidava, cetatea de la cotitură, acesta fiind sensul toponimului în limba geților. Așezată strategic, după cucerirea romană, Capidava se constituie parte din șirul castrelor dunărene ridicate în provincia Moesia Inferior de legiunile romane pentru a stabiliza și supraveghea linia de graniță, alături de Durostorum, Sucidava, Carsium, Noviodunum, Troesmis, Aegyssys sau Halmyris, toate aflate pe linia Istrosului, până la vărsarea sa în mare.
Cetatea oferă și azi, ca și în antichitate, o priveliște impresionantă asupra fluviului care o însoțește în parcursul său de-a lungul veacurilor iar împrejurimile sunt la fel de ofertante. Și chiar dacă în martie e totul desfrunzit, acest lucru ne-a oferit posibilitatea de a admira dansul săltat al stolurilor de pițigoi în pâlcurile de copaci de pe mal. Din tufișurile din apropiere, probabil cu gânduri necurate, o vulpe le urmărea și ea îndeaproape mișcările. Astfel realizăm că e de ajuns și un popas de câteva zeci de minute oriunde în Dobrogea pentru a te determina să îți propui să revii.
Banca galbenă
În multele preumblări prin Dobrogea, din goana mașinii vezi câte un loc la care nu te oprești în momentul respectiv dar pe care îl marchezi undeva în memorie și la care îți propui să te oprești la următoarea călătorie. Așa era și locul pe care l-am numit ”la banca galbenă”. Îl observasem din toamna trecută pe drumul dintre Ciucurova și Nicolae Bălcescu.
Șoseaua șerpuiește între dealurile împădurite dintre cele două localități, peisajul dobrogean se dezvăluie la fiecare cotitură mai frumos iar la un moment dat, pe partea stângă răsare absolut neașteptat, la câteva zeci de metri de drum, o bancă galbenă, probabil plantată acolo de cineva care a dorit să marcheze priveliștea care se deschide la poalele unuia dintre dealuri.
Căutând acum locul pe hartă, observ că e chiar marcată în Google Maps ca fiind ”the yellow bench” și are chiar și două review-uri. 🙂 Nu e o zonă cu vreun obiectiv turistic în apropiere, e doar un loc frumos de undeva din Dobrogea, pe care cineva l-a îndrăgit îndeajuns cât să îl personalizeze.
Banca galbenă putea fi așezată în multe locuri din Dobrogea și poate nu ar strica să se repete experimentul, să ne determine astfel să ne abatem din drum și să stăm preț de câteva minute să admirăm ținutul în care ne-am născut.
La sfârșit călduros de martie, încheindu-ne periplul lunar prin Dobrogea, oprim în sfârșit la banca galbenă, aflată acum în plin soare. Ne așezăm să așteptăm aici un aprilie care promite să fie la fel de însorit și de plin de povești.
0 Comentarii