Călătorului îi stă bine cu Dobrogea. În orice anotimp. Drept pentru care ne propunem să colindăm ținutul dobrogean și să îl descoperim în fiecare lună a anului.

Începem 2021 cu ideea de a revedea locurile arhicunoscute de majoritatea dintre noi așa cum ni le desfășoară ciclic fiece anotimp, așa cum poate nu mai avem timp să le observăm atent, prinși fiind în goana cotidiană. Nu ne propunem să înșiruim enciclopedic informații, deși pe alocuri ele ne ajută să înțelegem mai bine locurile, e mai mult un proiect emoțional la finalul căruia, probabil că ne vom simți mai atrași de natura Dobrogei. Și poate vom petrece mai mult timp descoperind-o, protejând-o, iubind-o.

Dobrogea lui Gerar

Prima lună a anului însemna odinioară promisiunea zăpezilor, a zilelor scurte și reci, a  vânturilor dobrogene viscolind în lung și-n lat întinderea dintre Dunăre și Mare.

Urmată de  încremenirea unor intervale însorite dar la fel de geroase, numai bune pentru plimbări cu scârțăit de omăt sub tălpi, perfecte pentru  săniuș. Așa era ianuarie în Dobrogea din copilărie, se măsura simplu în zilele în care puteam ”ieși la zăpadă”.

O zi de început de ianuarie, de început de poveste

Nu avem parte în debutul istorisirii dobrogene de un ianuarie care să își poarte țanțoș numele de cea mai geroasă lună a anului. Sau poate doar ne păcălește un pic, mascându-și intențiile cu voaluri de ceață. Știu că ne gândim adesea că e mai comod să explorăm locuri online dar nimic nu se compară cu experiența pe cât de simplă, pe atât de plină de neprevăzut, a unei incursiuni în natură. Să pornești fără țintă aparentă pe drumurile Dobrogei, să o lași să îți deschidă drumul, să te oprească ea într-un loc oarecare, să faci cunoștință preț de câteva ceasuri cu un spațiu aparent banal, să pășești în poveste…

Mărturisesc că dintotdeauna am trăit cu sentimentul că nu sunt destule păduri în Dobrogea. Cu gândul acesta am pornit mereu la drum, poate de aceea mi-a plăcut tot timpul mai mult Dobrogea de Nord.

De data asta însă am plecat spre sud, fără un circuit prestabilit, pe drumuri lăturalnice, evitând traseele arhi-circulate, rutele clasice până la granița cu Bulgaria. Am ales, așadar, să vedem satele pierdute ici-colo pe întinderea de sud a ținutului, să ne configurăm traseul din aproape în aproape, să ne bucurăm de relieful deluros al sudului.

Pădurea de la Negureni

Am traversat astfel o bună parte a județului Constanța și ne-am oprit la un moment dat pe drumul dintre  Negureni și Băneasa, acolo unde ne-a atras atenția o pădure de stejari turcești.

Am pornit într-o plimbare prin pădure, ceva ce poate nu pare foarte atractiv în această perioadă a anului, deși natura ne demostrează mereu contrariul. Dincolo de aparenta liniște și nemișcare, dincolo de covorul de frunze deranjat pe alocuri de urmele lăsate de mistreți în căutare probabil de ghinde, spațiul acesta hibernal ne-a întâmpinat cu mici miracole la tot pasul. Pădurile, indiferent ce fel de arbori adăpostesc, sunt niște ecosisteme fascinante.

Când le treci pragul, timpul pare să nu mai conteze, pentru că aceste spații sunt așa de secole, într-o cicilitate tihnită, autosuficientă. Am descoperit insecte care hibernau în așteptarea primăverii, buburuze aranjate geometric în capace de ghindă căzute pe mușchiul de un verde incredibil, păsări de pradă ocupând strategic cele mai înalte crengi ale copacilor, într-o așteptare vigilentă, ciuperci golite de conținut ce serveau drept adăpost unei specii de gândăcei roșii, o lume care își urma propriul ritm între copacii desfrunziți.

Ici-colo crengi căzute, ici-colo bușteni desprinși din copaci putreziți, unul din ei purtând însemnele  muncii de arhitect ce ține la precizie când vine vorba de lucrările sale, o ciocănitoare care își delimitase milimetric un cerc perfect pentru accesul în fostul său cuib.

Dincolo de frumusețe suntem noi

Nu poți să nu admiri plin de încântare toate aceste manifestări ale unei lumi atât de aproape de lumea noastră, pe care din păcate am uitat să o înțelegem și să o prețuim. Pentru că dincolo de lumea aceasta, perfectă în simplitatea ei, e lumea noastră.

Căci acum urmează și partea mai puțin minunată a plimbării: când pășești în pădurea aceasta, ca în mai toate pădurile din Dobrogea, înainte de minunățiile pe care ți le înfățișează natura, ai de-a face cu priveliștea dezolantă a gunoaielor aruncate la tot pasul, a nepăsării pentru frumosul din jur, Hansel și Gretel în variantă modernă nu își mai trasează drumul pe poteci cu firimituri, ci cu peturi și ambalaje ce vor dăinui acolo pentru multe generații. Generații care, la rândul lor, vor înțelege că aceasta e normalitatea și vor duce mai departe obiceiul locului. Sau poate că nu. Poate vor fi mai atente, poate vor iubi mai mult și mai responsabil, nu doar cu gândul, ci și cu fapta, ținutul în care s-au născut.

Altă zi de ianuarie, altă incursiune

Pentru cea de-a doua incursiune din acest ianuarie, am ales colțul opus al hărții dobrogene, ne-am îndreptat spre dealurile pitorești ale Niculițelului, un loc pe care de altfel cred că îl vom vizita din ce in ce mai des, pentru că, nu-i așa, fiecare are preferințele sale în orice poveste.

Am plecat în căutarea zăpezii și chiar am găsit-o. Pentru început în pădurea Topolog, un areal impresionant primăvara și vara, aflat acum în binemeritatul repaus vegetativ. Copaci înalți străjuiesc șoseaua ce traversează pădurea iar în a doua parte a lunii ianuarie i-am gasit ninși, spectaculoși, o priveliște hibernală cum încă nu prea am găsit anul acesta prin partea de sud a Dobrogei.

Pădurea Topolog merită și ea un articol separat, nu doar pentru flora și fauna pe care le găzduiește, ci și pentru istoria relativ recentă a locului. Iar la vară,  cu siguranță e un obiectiv demn de pus în calendar pentru o excursie de o zi pe cărările sale care sfârșesc pe dealuri, în poieni înflorite, de unde se pot admira ținuturile unduitorare ale podișului nordic.

Niculițel, între dealuri, între vii, dintotdeauna

Sunt locuri pe care le descoperim la un moment dat în viață și ne rămân la suflet. Inexplicabil.

Un astfel de loc e Niculițelul, această așezare pierdută între dealuri acoperite de vii și de păduri de tei, un spațiu bucolic dar încărcat de istorie, pe care o dezvăluie zi de zi celor care sunt dispuși să o cunoască. Comorile Niculițelului nu sunt obișnuite, iar povestea lor e demnă de a fi cunoscută nu doar de noi, dobrogenii, ci de lumea largă.

Avanpremieră pentru o poveste de primăvară

În urmă cu exact 50 de ani, ploile primăverii au spălat în șuvoaie drumurile Niculițelului iar istoria religioasă a locului a răsărit din pământul ce a acoperit-o vreme de aproape 1700 de ani într-o răscruce a străzilor din localitate, în partea de nord-est a satului.

Această întâmplare de acum jumătate de veac ne-a dat nouă ocazia să vizităm monumentul de la Niculițel într-un ianuarie, la multe secole distanță de jertfa primilor martiri întru Christos (Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos) găsiți înhumați într-una din cele mai vechi bazilici paleocreștine descoperite în Dobrogea.

În această zonă, unde martirii ”au sfințit locul” în secolul III, expresia își găsește pe deplin însemnătatea și azi. Am avut parte de un om care ne-a povestit istoria acestui spațiu cu acea fervoare pe care doar cei pasionați de ceea ce fac o au. La primăvară ne propunem să povestim din nou, pe larg, la ceas aniversar, cu doamna Cornelia Odagiu.

”Amintiri nu are decât clipa de-acum…”

Ce-a fost într-adevăr nu se știe”, spunea Nichita într-un ”Cântec”. Și cu siguranță avea dreptate.

Ianuarie poate avea reputația celei mai angoasante luni din an, în care nu se întâmplă nimic notabil, o perioadă de tranziție spre un februarie în care ne simțim mai confortabil doar pentru că este precursorul lui martie…O fi sau nu adevărată această reputație, nu știm cu siguranță.

Doar că fiecare timp își merită locurile sale de vizitat, de savurat, de descoperit. Iar Dobrogea merită descoperită în fiecare moment al anului.

Fotografiile sunt realizate de Laura Tănase, contributor Discover Dobrogea.