În timp ce mâncam astăzi o portocală, mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o cu Ana Barton, înainte de Crăciun. Crăciunul de acum doi ani, dar o aud ca azi. A fost un dialog excelent despre viață, sărbătorile de iarnă și dumnezeul acela al nostru, cu d mic, pe care îl avem în suflet și la care ne gândim când ne e bine. Sau rău. Am vorbit inclusiv despre cartea ”Pervazul lui Dumnezeu”, pe care Ana abia o publicase. Ce să spun, dacă fiecare dintre noi ar simți măcar pe sfert din cât simte femeia aceasta, lumea noastră ar fi mult mai bună.

Ana Barton: de Crăciun, ne punem pe masă amintirile

”Nu m-am gândit niciodată să fiu de Crăciun în altă parte decât cu ai mei. De Crăciun, noi povestim. Așa începem mereu. Ne-așezăm întâi și punem pe masă amintirile. Râdem, plângem, nu alegem. Le dăm drumul pe masă așa cum vin. Parcă rostogolim un sac cu portocale. Și după ce punem pe masa noastră din bucătărie tot, cu sufletele noastre alergând printre portocale, ne vin inimile la loc, abia după. Iar când ne vin, ne revenim și-ncepem să facem planuri. Cine face aia, cine face ailaltă, ce luăm, ce nu luăm. Iar când vin colindătorii, le deschidem. Și cântăm mereu cu ei. Aceleași cântece, alte noduri, alte lacrimi, bucurie nouă. Dar ne-amintim și povestim. Râdem. Bunicii sunt mereu cu noi, în noi. Și nu aș vrea să fie vreodată altfel Crăciunul.”

Nimic comercial, doar apropierea caldă de cei dragi. Știți voi, întâlnirile acelea care te ung pe suflet. Terapie pură și curată alinare. Pentru că Ana are o ”relație” specială cu El, mi-a povestit cum este Dumnezeu, în imaginația ei. Sunt buni prieteni din ce-am înțeles și ambii ne îndeamnă să ne reîntoarcem la iubire și la bunătate.

”Eu îl percep pe Dumnezeu cu ochii mei omenești și cu inima mea omenească. Pentru că eu sunt creatura, iar el este Creatorul. Și atunci, perspectiva mea este a făcutului, nu a Făcătorului. Este o perspectivă limitată, eu fiind o ființă umană, repet, o creatură. Dar eu pot să mi-l imaginez pe Dumnezeu. Și îmi dau voie să mi-l imaginez pe Dumnezeu, iar el, într-adevăr seamănă cu noi. Sigur, el este o întrupare omenească în imaginația mea, numai că eu nu-l văd zburând deasupra norilor, ci stând de vorbă cu oamenii, fiind iubitor și înțelegător. Dumnezeu este dragoste și bunătate. Iar pentru că este dragoste și bunătate, noi din ea ne împărtășim. Și ar fi frumos, dacă, printre modelele vieții noastre, modelul ar fi însuși Dumnezeu. Dacă am vrea să fim buni înainte de orice, să învățăm să iubim, pentru că asta este o învățătură de-o viață. Și nici bunătatea nu este o lipsă de învățătură. Sigur, noi ne naștem buni, numai că între timp se mai modifică una, alta, prin părțile esențiale și la un moment dat cu toții ne trezim că avem accese de răutate, despre care nici nu știm că sunt accese de răutate. Așa că reînvățăm să fim buni, iar asta este o muncă. Și să iubești, tot o muncă este. Dar astea sunt unele dintre puținele munci frumoase de pe lumea asta. Și cred că merită să ne întoarcem la noi. Cumva, dacă stăm să ne gândim, până la urmă, viața omului ce poate să fie altceva decât un pian cu clape bune? Ce poate fi? Eu așa îl văd pe om.”

Pervazul lui Dumnezeu

Toate cărțile Anei îți dau senzația că a pus mai multe suflete în ele, nu unul. ”Pervazul lui Dumnezeu” îmi aduce aminte de sărbătorile de iarnă, pentru a fost lansată în luna decembrie. În plus, așa cum am precizat deja, am vorbit cu Ana înainte de Crăciun, astfel că, în această perioadă îmi amintesc vorbele ei. Las aici un fragment din povestirea ”Pervazul lui Dumnezeu”, pe care mi l-a citit Ana Barton în cadrul unei emisiuni care nu voiam să se mai termine.

”Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăpostește copii, oameni (care se cred mari), pisici, căței, levănțică, frunză de untișor, baobabi, doi vulcani activi și unul stins (pentru că nu se știe niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufnițe și, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-L cuprindă și să-L țină bine când se agață de el ca să se uite la noi, să vadă de afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară. Atunci, nu mai atârnă de pervaz, că nu mai are nevoie. Atunci, șade turcește pe lățișul pervazului și ține dreapta streașină, să nu lăcrimeze de la soare, când e cald, și de la ger, când e decembrie. Ah, și, cel mai important, Dumnezeu dansează.

Azi-noapte, când I-am spus că vreau să scriu azi despre El, mi-a spus, între un vis cu apă și unul cu iarbă: ”Dar să nu-mi pui pronumele cu majusculă.” OK, Doamne, s-a făcut.  Și-am visat ninsoare. Mi s-a făcut frig, normal. M-am trezit, am căutat încă un acoperământ, sunt și răcită, pe drum am dat peste somnul uneia dintre pisici, i l-am trezit, a făcut ca o turelă, că pisicile suduie ca tancurile din desenele animate. Când mă-ncălzeam iar de culcare, mi-am adus aminte că Dumnezeu vorbise cu mine-n vis, iar eu n-avusesem nici măcar bunul-simț să-nnebunesc. Am închis ochii și-am văzut o cascadă care năștea lent miere. Ha, mi-am zis, uite raiul! M-am aplecat și am gustat. Era bună, ținea și de foame, și de sete, și de desert. Deci, treaba e ce valențe dai mierii, până la urmă. Totuși, am simțit nevoia de clorofilă, așa c-am păscut cam doi centimetri pătrați de iarbă. Doamne, cât colesterol are iarba-n rai! E grasă ca untul și nu chiar atât de verde ca pe la noi……”

Scriu acum despre toate acestea, pentru că Ana Barton simte enorm și le transmite această calitate și celor de lângă ea. Iar sărbătorile Anei, la fel ca ale noastre, sunt despre dragoste, bucurie, tradiții și familie. Despre lumină, speranță și puterea de a o lua de la capăt, într-un nou început. Sărbători cu bucurie-n suflet să aveți!

Share

Leave a Reply